GHETOIZAREA EVREILOR
Persecutarea, izolarea şi deportarea evreilor polonezi
după 1939
Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial şi ocuparea de către
Germania a numeroase teritorii în care trăiau foarte mulţi evrei a
avut un impact direct asupra soartei acestora în Europa.
În septembrie 1939, Germania a invadat Polonia, supunând cele
aproximativ 2 milioane de evrei intraţi direct sub dominaţia
nazistă la violenţă, umilinţe şi muncă forţată. Întreaga populaţie
evreiască a fost înregistrată şi obligată să poarte ca semn distinctiv
o banderolă cu Steaua (în şase colţuri) a lui David. Mii de evrei au
murit încă din primele luni de ocupaţie, fie prin împuşcare, fie în
urma bătăilor, fie de foame şi frig. Ce este mai grav este faptul că
în unele cazuri populaţia poloneză nu doar că nu a reacţionat la
aceste violenţe din frică faţă de ocupant. De multe ori a privit cu
indiferenţă, i-a ajutat pe nazişti şi chiar şi-a linşat “vecinii” evrei
fără a i se cere acest lucru de către autorităţi şi fără ajutorul sau
implicarea indirectă a acestora.
Imediat după invadarea Poloniei, germanii au instituit Consilii
evreieşti (Judenrat) folosindu-le ca instrumente pentru
implementarea politicii naziste privind populaţia evreiască din
Polonia. Consiliile evreieşti erau responsabile cu îndeplinirea
cerinţelor germanilor şi cu rezolvarea problemelor interne ale
comunităţii.
O prioritate pentru autorităţile naziste din Polonia a constituit-o, încă de la început, deportarea evreilor din mediul rural spre
marile oraşe şi aici limitarea dreptului de rezidenţă al evreilor la
anumite cartiere dinainte stabilite, aşa-numitele ghetouri. Un
perimetru perfect izolat şi controlat, ghetoul suprapopulat
însemna: condiţii inumane de trai, muncă forţată, înfometare
sistematică, frig, boli. Direct sau indirect aceste condiţii de trai nu
reprezentau altceva decât acte deliberate care atentau la viaţa
evreilor, sute de mii găsindu-şi moartea în aceste uriaşe închisori.